Senatorul USR de Tulcea, Costel Vicol, acuză coaliția sărăciei pentru nepăsarea pe care o manifestă față de problemele financiare cu care se confruntă românii de rând. Senatorul USR arată că în prezent criza economică este gravă și acutizează neajunsurile financiare pe care românii le întâmpină în viața de zi cu zi.
Într-o declarație politică, Senatorul USR Costel Vicol arată că o multitudine de copii merg la școală „cu aceleași haine ponosite chiar și un an de zile”, cu „pantofii rupți” și când revin acasă nu nici posibilitatea unei mese calde. Senatorul USR arată că în categoria celor defavorizați se află un număr mare de persoane, „ dar cei care au cu adevărat nevoie de ajutorul Statului român, sunt bătrânii și copiii care cresc în familii monoparentale”.
Costel Vicol: „(...)Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, mimează ajutorul acordat românilor nevoiași, simulând sprijinul celor necăjiți și umplând buzunarele celor care nu au neapărat nevoie de el. Această lege nu mai asigură de mult suportul financiar suficient să acopere nevoile reale ale oamenilor împovărați de foame și de neajunsuri, lăsați la mila destinului, exploatați de multe ori de către semenii lor mai înstăriți, părinți care-și condamnă la aceeași soartă proprii copii, nu din nepăsarea lor, ci din vina unui stat care este incapabil să le vadă dramele sau nu vrea să-i vadă: dar ei există totuși.”
În declarația politică, senatorul Costel Vicol, trăgând un semnal de alarmă, concluzionează, cu o întrebare retorică: „oare cum va arăta societatea românească peste câțiva ani, dacă în prezent actualul Guvern nu conștientizează care sunt adevăratele priorități și îi scapă din vedere tocmai pe cei aflați cu adevărat în nevoie?”
Iată, în continuare, textul integral al declarației politice:
„EXISTĂ SEMENI CARE AU NEVOIE DE AJUTORUL NOSTRU
Deși pare incredibil, există persoane care au nevoie de ajutorul statului și al semenilor lor. Acutizarea crizei financiare la nivel global are un impact major asupra adâncirii stratificării sociale și a diferențelor dintre săraci și bogați: primii s-au dus prea sus, ultimii se luptă să supraviețuiască din resurse infime, amăgindu-și foamea de la o zi la alta, așteptând puținul pe care-l pot primi din mila semenilor sau a statului român: mărețul stat român mult prea ocupat să privească atent la nevoile celor nevoiași.
Deși pare incredibil, există copii în secolul XXI care vin flămânzi la școală, există copii care nu au acasă o porție de mâncare gătită, există copii care merg cu aceleași haine ponosite chiar și un an de zile la școală, cu pantofii rupți, mai mari sau mai mici decât numărul piciorului, dar totuși merg la școală și își fac temele, și sunt responsabili, și nu se plâng, știu că școala este singura speranță a salvării lor din traiul mizer pe care îl duc.
Acești copii nu se plâng, nu spun ce probleme existențiale au, nu spun că le e foame, nu se plâng de frig, nici nu cer ajutorul nimănui: își duc poverile cu curaj, zâmbind cu o disimulată bucurie și cu demnitatea unor copii-adulți căliți de o viață mult prea aspră, prea searbădă și plină de nevoi, așteptându-și următoarea ,,Eugenie” cumpărată de părinți din alocația lunară, alocație care se va fi terminat după prima săptămână a lunii. Da, există astfel de copii în secolul douăzeci și unu!
Din păcate, în România secolului XXI există o mulțime de oameni aflați în dificultate, dar cei care au cu adevărat nevoie de ajutorul Statului român, sunt bătrânii și copiii care cresc în familii monoparentale, lipsiți de unul dintre părinți, mamă sau tată. Au nevoie de suport din partea acestui stat mai ales părinții care și-au petrecut copilăria în centre de plasament, care au trecut prin drama abandonului părintesc și care acum încearcă să-și clădească la rândul lor familii, chiar și fără sprijinul unor rude, încercând să-și crească copiii alături de ei și să le asigure siguranța căminului. Și către aceste familii ar trebui să se îndrepte sprijinul statului roman, finanțând programe de construire de locuințe sociale la nivelul fiecărei comunități locale și reglementând forme de sprijin financiar personalizate fiecărei probleme specifice lor, căci acest gen de familii nevoiașe există în toate satele țării, nu numai la orașe. De mult prea multă vreme Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, mimează ajutorul acordat românilor nevoiași, simulând sprijinul celor necăjiți și umplând buzunarele celor care nu au neapărat nevoie de el.
Această lege nu mai asigură de mult suportul financiar suficient să acopere nevoile reale ale oamenilor împovărați de foame și de neajunsuri, lăsați la mila destinului, exploatați de multe ori de către semenii lor mai înstăriți, părinți care-și condamnă la aceeași soartă proprii copii, nu din nepăsarea lor, ci din vina unui stat care este incapabil să le vadă dramele sau nu vrea să-i vadă: dar ei există totuși.
V-ați pus vreodată întrebarea, oare cum va arăta societatea românească peste câțiva ani, dacă în prezent actualul Guvern nu conștientizează care sunt adevăratele priorități și îi scapă din vedere tocmai pe cei aflați cu adevărat în nevoie?”