”Copiii noștri sunt tratați ca niște infractori, nu ca niște victime
Avem un elefant mare în România. Consumul de droguri în rândul elevilor. Ca părinte, îți este frică. Cum îți aperi copiii? Ți-e frică de parcuri, de pauze, de colțul școlii, de colțul blocului. Te uiți spre autorități și nu vezi protecție, ci doar un spectacol de PR.
Conferințe, broșuri, simpozioane, în timp ce copiii ajung la urgență cu supradoză. Când statul reacționează, o face din reflex, în stilul nostru românesc: cu măsuri polițienești.
Ce facem?Punem jandarmi în curțile școlilor, introducem uniforme, controlăm, pedepsim, înfierăm. Rezolvăm cu bâta ce nu am putut, pentru că nu am încercat, cu vorba bună.
Dar problema nu dispare dacă punem presiune pe elevi. Nu dispare dacă ascundem realitatea sub preș. Nu o vom rezolva cu bodyguarzi în curtea școlii, ci cu prevenție, cu educație, cu sprijin real.
Adevărul este că suntem în beznă. Bâjbâim.
Nu știm amploarea fenomenului, nu avem date clare, nu avem strategii naționale de prevenție în școli. Nu avem consilieri pregătiți, nu avem profesori formați să recunoască semnele. Și, cel mai grav, nu avem curajul să ne uităm la cauze.
În alte țări, există modele funcționale: educație timpurie, sprijin psihologic real, implicarea comunității. Noi nu le aplicăm. Le considerăm „străine”, și alegem să improvizăm, în stilul nostru: repede, ieftin și agresiv.
Dar copiii noștri nu au nevoie de teamă. Au nevoie de încredere. De sprijin. De protecție adevărată.
Fac un apel la toate instituțiile implicate: haideți să tratăm fenomenul consumului de droguri ca pe o problemă de sănătate publică, nu ca pe o misiune de ordine publică.
Nu fugărim niște criminali. Ci încercăm să prevenim întinderea unei plăgi.
Avem nevoie de prevenție, nu doar de represiune. De empatie, nu de bodyguarzi. De un plan național, nu doar de panică națională.”