Tipareste Micsoreaza litera Mareste litera
 

Discursul Președintelui Senatului României, dl Călin Popescu-Tăriceanu, la ședința solemnă comună a Senatului și Camerei Deputaților cu ocazia împlinirii a 100- de ani de la Unirea Basarabiei cu România - marți, 27 martie 2018


Domnule Președinte al Camerei Deputaților,
Domnule Președinte al Parlamentului Republicii Moldova,
Doamnă Prim Ministru al României,
Domnilor foști președinți ai României,
Majestatea Voastră, Custode al Coroanei Române
Doamnelor și domnilor miniștri,
Domnule Președinte al Curții Constituționale,
Stimați reprezentanți ai Corpului Diplomatic,
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinția Voastră,
Doamnelor și domnilor senatori și deputați
Stimați invitați,
 
Această ședință solemnă n-ar trebui să aibă pentru noi, parlamentari români și moldoveni deopotrivă, ca și pentru toți cetățenii români şi moldoveni doar o însemnătate istorică, oricât de monumentală ar fi aceasta. Să dovedim, cu ocazia acestei aniversări, că semnificaţia politică a evenimentelor de acum un veac nu şi-a pierdut caracterul actual şi nici capacitatea de a ne mobiliza voinţele.
Ideologia naţională a anilor 1930 şi 1940, resuscitată de naţional-comunismul ultimelor două decenii ale regimului totalitar ne-a învăţat să privim Actul Unirii, pregătit cu mari sacrificii și trudă, proclamat de Sfatul Ţării de la Chişinău pe 27 martie 1918, ca pe un episod memorabil - şi din păcate reversibil - al procesului de înfăptuire a idealului unității naționale româneşti.
Desigur, Sfatul Ţării a constatat, simplu şi firesc, că poporul moldovean era în fapt parte a poporului român şi că ţara care îşi căuta destinul după destrămarea imperiului ţarist nu era altceva decât o parte înstrăinată a Moldovei istorice. Această conştiinţă identitară a fost o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, a unirii.
Revoluţia din februarie şi căderea autocraţiei erau trăite de moldovenii de peste Prut ca o şansă istorică de a deveni în sfârşit cetăţeni egali ai unei societăţi libere. Acum un veac, pe 27 martie la Chişinău, ca şi pe 1 decembrie la Alba Iulia, idealul naţional era inseparabil de viziunea democraţiei.
Dictaturile secolului al XX-lea ne-au dezobişnuit să asociem revoluţia naţională din 1918 cu revoluţia democratică care, de la Petrograd până la Viena, prin Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, a schimbat radical nu numai harta Europei, dar şi modul de a gândi al tuturor europenilor. În ciuda refluxului democraţiei care a început pentru ei în 1938 şi s-a încheiat tocmai in 1989, românii de pe ambele maluri ale Prutului nu au mai abandonat vreodată, chiar dacă nu i-au putut da glas în public, viziunea unei societăţi democratice, în care drepturile şi libertăţile civile şi politice nu sunt darul guvernelor, ci aparţin în mod natural fiecărui cetăţean în parte şi tuturor împreună.
Printre aceste drepturi politice este şi acela de a trăi liber într-o naţiune întreagă şi indivizibilă. Acest drept a fost proclamat, în numele poporului dintre Prut, Marea Neagră, Nistru şi vechea graniţă cu Austria, de Sfatul Ţării la 28 martie 1918.
Sfatul Ţării nu a fost o adunare reprezentativă abstractă. Membrii adunării aveau chipuri şi nume. Se cuvine să rostim astăzi, cu solemnitate şi recunoştinţă, câteva din numele deputaţilor care au lucrat atunci pentru unire, care au redactat şi adoptat Actul Unirii: Vladimir de Herţa, Pantelimon Erhan, Ion Inculeţ, Pan Halippa, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan, Vladimir Cristi, Anton Crihan și mulți altii dar, desigur alături de ei și nu în ultimul rând, Constantin Stere.
Nu am citat aici o listă de eroi atemporali ai idealului naţional. Nu am evocat supra-oameni, ci oameni politici, unii dintre ei cu o lungă carieră. În ochii noştri, ei poartă, astăzi, aura nemuririi. Presa vremii însă nu i-a tratat însă cu o indulgenţă mai mare în nici un caz mai mare decât cea de care beneficiază politicienii zilelor noastre. Câţiva au făcut chiar obiectul unor investigaţii ale instituţiilor de forţă ale statului precomunist. Ce au avut aşadar în plus faţă de noi, oamenii politici de azi, de la Bucureşti şi de la Chişinău?
Neîndoielnic, pasiunea pentru democraţie, credinţa că naţiunea se cuvine să fie întregită pentru că este singurul trup cunoscut al democraţiei, unicul cadru constituţional în care democraţia se poate manifesta prin instituţii şi proceduri care să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Doamnelor și domnilor,
Evenimentul de acum un secol ne oferă aşadar o lecție la care trebuie să reflectăm cu mare atenție. Revoluţia democratică a făcut România “întreagă și mare”, în vreme ce totalitarismul a fragmentat din nou România. Când democraţia este abandonată sau abuzată, naţiunea devine divizibilă şi fragilă. Această lecție rămâne valabilă și astăzi.
Ca români, am învăţat începând din 1940 că nu litera tratatelor, alianţele internaţionale şi forţa armelor păzesc naţiunea, dar pare că nu am înţeles încă pe deplin că singura pavăză a naţiunii este calitatea democraţiei pe care este capabilă să o pună în operă.
Cel mai eficient şi, paradoxal, cel mai puţin costisitor program de înzestrare a unei naţiuni este cel care înarmează fiecare cetăţean cu drepturi şi libertăţi inalienabile, care îl echipează cu cele mai puternice garanţii constituţionale şi procedurale în faţa abuzurilor statului. Pentru că cetăţenii abuzaţi de instituţiile propriului stat nu vor fi predispuşi, orice-ar spune ideologiile naţionaliste şi miturile patriotice, să reziste agresiunii unui stat străin. Trăind sub dictatură în 1940, românii nu au avut forţa morală să refuze ultimatumul sovietic şi dictatul nazist. Au deplâns frângerea naţiunii, dar nu i s-au opus.
Doamnelor și domnilor,
Vă propun, sub inspiraţia evenimentelor de acum un secol din Basarabia, să încercăm să aprindem în noi înşine pasiunea pentru democraţie care i-a animat pe iluştrii noştri înaintaşi de la Chişinău și să nu ne amăgim: hotarul de pe Prut nu va dispărea datorită talentului nostru diplomatic sau ştiinţei noastre de a negocia tratate şi acorduri internaţionale. Nu-l vor şterge nici poeziile, cântecele sau declaraţiile patriotice.
După exemplul anului 1918, doar vrerea Parlamentelor de la Bucureşti şi Chişinău, exprimând voinţa poporului român din România şi din Moldova va putea reface ceea ce a făcut Sfatul Ţării cu un veac în urmă şi a desfăcut hotărârea arbitrară a marilor puteri totalitare în 1940.
        Nădăjduiesc, așadar, că vom găsi curajul, aici la Bucureşti, ca şi la Chişinău, de a lua o asemenea decizie. Numai lipsa de încredere în propria noastră capacitate de a construi împreună o naţiune democratică, liberă şi indivizibilă ne poate împiedica să ne punem şi noi semnăturile pe un Act al Unirii.
        Vă mulţumesc!
 
 






Adresa poştală: Calea 13 Septembrie 1-3, sector 5, Bucureşti, 050711; Centrala: +40 21 414 1111 +40 21 316 0300.
Hartă Site
Go to top