Să nu ne abandonăm adolescenții!
De multe ori spunem că adolescenții și tinerii sunt viitorul. Dar nu putem construi un viitor dacă nu îi înțelegem și dacă refuzăm să vedem criza prezentului lor.
Serialul Adolescence - lansat recent - a stârnit reacții puternice în sfera publică românească și internațională. Și pe bună dreptate! Nu e un simplu film. Este o oglindă în care refuzăm de prea mult timp să ne uităm. O oglindă care ne arată o realitate dureroasă: cea a adolescenților singuri, traumatizați, rătăciți, atrași de promisiuni false în spații virtuale unde violența e văzută ca putere, iar empatia ca slăbiciune.
Trăim vremuri dificile și periculoase, în care figuri îndoielnice și profund imorale precum frații Tate devin, pentru mulți adolescenți, simboluri ale succesului. Dar ce fel de succes e acela care se hrănește din disprețul pentru semeni? Astfel de personaje mondene exploatează frustrarea tinerilor, promovează ura și misoginia și reușesc să atragă acei adolescenți care se simt invizibili – în școală, în familie, în societate. Iar acolo, în tăcere, frustrarea devine furie. Iar furia – violență.
Fiind tată al unui băiat încă de vârstă preșcolară, nu pot să nu mă întreb în ce fel de lume va crește el. Ce fel de modele va întâlni, ce valori va absorbi, ce bătălii tăcute va duce în spatele unui ecran. Și simt, precum mulți dintre dumneavoastră, că nu mai putem rămâne spectatori. Eșecul nostru ca adulți nu constă doar în lipsa de reacție, ci și în lipsa de prezență!
În calitate de senator al României, membru al Comisiei pentru învățământ, țin să vă spun: e momentul să regândim modul cum ne raportăm la educație! Avem nevoie de profesori și de părinți care știu să navigheze printre capcanele lumii digitale, de școli care oferă nu doar cunoștințe, ci și sprijin emoțional. Avem nevoie de politici care tratează sănătatea mintală a tinerilor, iar aceasta trebuie să fie o prioritate națională. Avem nevoie de platforme naționale interactive în care adolescenții să aibă acces la consiliere anonimă și imediată.
Avem nevoie de o școală care educă nu doar minți, ci și caractere. Avem nevoie de profesori pregătiți să recunoască aceste semnale de alarmă. Avem nevoie de politici publice care pun sănătatea emoțională pe același plan cu performanța academică.
Adolescenții noștri au nevoie să fie văzuți, ascultati, înțeleși și ghidați. Au nevoie de relații reale și de prezență, nu de algoritmi. Iar dacă noi nu le oferim sprijin și repere, altcineva o va face.