Este, astăzi, a treia oară când Regele Mihai I este prezent în Parlamentul ţării. Constatarea este surprinzătoare pentru un monarh constituţional, a cărui autoritate a izvorât din voinţa naţională exprimată în Parlament. De obicei, şi aşa s-a întâmplat şi la noi în trecut vreme de multe decenii, regii deschid în fiecare an lucrările Parlamentului şi adresează acestuia un mesaj al tronului ce cuprinde Programul Guvernului pentru următorul an. O istorie vitregă şi violentă nu i-a îngăduit Regelui Mihai să-şi îndeplinească această atribuţie constituţională.
Regele a venit pentru întâia dată în Parlament la începutul iernii anului 1946, pentru a deschide lucrările Parlamentului ales pe 19 noiembrie. Începea atunci un anotimp istoric aspru, care a durat patru decenii. Alegerile, oricât de controversat le-a fost rezultatul, fuseseră făcute posibile datorită actului de curaj al regelui de la 23 august 1944.
În acord cu partidele politice şi bucurându-se de loialitatea armatei, Regele Mihai I a pus atunci capăt, cu o îndrăzneală ce i-a atras admiraţia întregii lumi libere, regimului politic autoritar ce târâse România într-un război absurd împotriva democraţiilor liberale. Speranţa care a mobilizat atunci energia Regelui a fost aceea că România va deveni ea însăşi, după înlăturarea dictaturii, o democraţie liberală, o ţară de cetăţeni liberi şi egali. Din păcate, nu a fost să fie aşa.
Ocupaţia străină, trădarea unei părţi a elitelor, o propagandă ipocrită şi un aparat represiv nemilos au împins curând România într-o altă dictatură, au dus ţara în zodia totalitarismului. Paradoxul amar face ca Parlamentul ales în 1946, datorită capacităţii regelui de a aduna în jurul său şi al principiilor democratice toate forţele vii ale naţiunii, să fie cel care a luat act de abdicarea Regelui şi, ulterior, a proclamat republica. O republică populară, apoi socialistă, în care valorile republicane ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii nu au avut însă curs.
A doua oară, Regele Mihai a venit în Parlament pe 25 octombrie 2011. Voi fi mereu mândru că am fost cel care împreună cu colegul meu Puiu Hașotti am iniţiat atunci invitarea Regelui în forul reprezentativ suprem al naţiunii noastre. Regele a rostit cu acel prilej un memorabil discurs, aducând în vremea noastră valorile democratice pe care le-a întrupat în 1944. Nu a fost însă un discurs retrospectiv, ci, din nou, un manifest al speranţei, o mărturie a credinţei nestrămutate a regelui în virtuţile şi în destinul poporului român.
Astăzi, pentru a treia oară în istorie, regele este din nou în Parlamentul României, alături de noi şi în mijlocul nostru. Este prezent în gândul nostru, în credinţa noastră în democraţie, în speranţele pe care ni le punem în viitorul naţiunii noastre. De această dată, Mihai al României nu va mai părăsi Parlamentul. Va rămâne pentru totdeauna în memoria noastră ca o sursă vie de inspiraţie, ca un reper moral de neclintit, ca un îndemn permanent la curaj şi la tărie de caracter.
Nu i-a fost dat Regelui Mihai să poarte, în împrejurări oficiale, Coroana de Oţel a României şi nici să stea pe tronul regal într-o ceremonie solemnă. Am însă convingerea că Regele poartă acum pe frunte, în Împărăţia cerurilor, cununa celor drepţi. După cum am certitudinea că aici, pe pământ românesc, memoria noastră colectivă va fi de acum înainte tronul pe care Mihai I al României va rămâne pururi aşezat.
Dumnezeu să-l odihnească-n pace!