Domnilor miniștri,
Doamnă vice-ministru, Denitsa Nikolova,
Stimați membri ai Parlamentului,
Distinși invitați,
 
Îmi face o mare plăcere să vă urez bun-venit la acest Forum Național al Strategiei UE pentru Regiunea Dunării și de la bun început vreau să îmi exprim speranța că România va exercita cu succes Președinția SUERD și își va asuma într-un mod cât mai eficient și responsabilitățile și angajamentele care decurg din această calitate. Vreau să vă readuc aminte un lucru care pentru unii dintre dumneavoastră este cunoscut, pentru alții nu: În iulie 2008, la aceea dată eram prim-ministru, m-am gândit ce proiect major poate să promoveze România în cadrul Uniunii Europene, și am avut această idee – de a elabora Strategia Dunării. În același timp, mi-am dat seama că România fiind proaspăt membru al Uniunii Europene va avea o dificultate în a promova sigură un astfel de proiect major și l-am sunat pe omologul meu, cancelarul Austriei, domnul Alfred Gusenbauer, căruia i-am propus să ne asociem și premierul Austriei nu a stat niciun moment pe gânduri. Instantaneu, mi-a spus: “Sunt de acord”. Așa am și făcut. I-am trimis o scrisoare președintelui Comisiei Europene, domnul Barroso, care ulterior, ne-a dat acordul pentru acest proiect major. La zece ani distanță, interesul pentru Strategia Dunării rămâne unul deosebit, așa cel puțin mi se pare și România care preia de la Bulgaria Președinția Strategiei Dunării pentru o perioadă de un an va avea, aș spune, o perioadă fastă pentru că se suprapune cu perioada în care România va exercita și Președinția Consiliului Uniunii Europene.
Nu vreau să fac istorie, dar ascultându-l pe tânărul nostru ministru al Afacerilor Europene, domnul Victor Negrescu, am stat și m-am gândit și bănuiam că așa o să fie, sigur nu este resortul domniei sale și responsabilitatea domniei sale să vorbească despre proiectele concrete. Ministerul trebuie să asigure și cei care se ocupă de promovarea Strategiei Dunării trebuie să asigure tot suportul necesar pentru ca această Strategie să prindă contur. Întrebarea mea este: a prins această Strategie contur ?  Pentru România, cel puțin…
Discutam de curând cu nişte invitaţi polonezi, săptămâna trecută, care spuneau că ei ştiu că Austria a profitat pe deplin, România a profitat în vreun fel? E o întrebare la care nu pot să obţin răspunsul acum. Aş fi foarte încântat ca la sfârşitul acestor discuţii pe care le aveţi să vedem o listă a proiectelor începute sau care sunt în curs de derulare. De ce vă spun acest lucru? Pentru că la distanţă de doi ani de la aprobarea Strategiei Dunării de către Comisia Europeană mi-am permis să elaborez un document, pe care l-am şi publicat în 23 noiembrie 2010 în ,,Ziarul Financiar". Şi am acest document în faţă şi am să mă refer la el, să vedem cât de valabile erau acele propuneri şi eventual, dacă putem să facem un inventar pe acest set de propuneri pe care l-am numit ,,Decalogul Dunării", ce s-a realizat. Articolul pe care l-am scris atunci în ,,Ziarul Financiar" era intitulat "Strategia Dunării - o perspectivă enormă de dezvoltare pentru România". Şi am început cu o întrebare: Cum evităm capcanele? La ce mă refeream?
Mă refeream la un proiect de care aţi auzit cu toţii: Canalul Dunăre-Bucureşti. Ei bine, pentru a înţelege de ce este o uriaşă greşeală acest proiect al Canalului Bucureşti-Dunăre va trebui să fac puţină istorie şi anume, ideea unui proiect de canal care să lege Bucureştiul de Dunăre străbate din perioade în care transporturile pe apă aveau probabil prioritate, nu exista alternativa căilor ferate şi cu atât mai puţin a transportului rutier. Cele mai serioase studii au fost făcute înainte de al doilea război mondial de marele inginer profesor Dorin Pavel şi trebuie menţionat că soluţiile tehnice care au fost elaborate la acea dată, mai mult decât proiectul ulterior, care a prins contur parţial, se bazau pe utilizarea morfologiei naturale a terenului, în aşa fel încât costul lucrărilor să fie cât mai mic. Aveau acest element al dimensiunii economice în minte. Proiectul, însă, în forma actuală este, după cum ştim, iniţiat la începutul anilor '80 nu dintr-un raţionament economic, cum se va vedea imediat, ci din dorinţa megalomanică a unui lider politic total incult, dar dornic şi el să-şi aducă contribuţia la lungul şir de proiecte inutile pe care lipsa criteriilor economice sau de altă natură le poate genera în ţările cu conducere totalitară sau dictatorială. Astfel, o dată cu terminarea lucrărilor la canalul Dunăre - Marea Neagră, conducătorul de atunci al României s-a confruntat cu următoarea problemă - ce să facă cu 60.000 de angajaţi pe şantierul Dunăre - Marea Neagră, adică ingineri, tehnicieni, muncitori ş.a.m.d., şi 40.000 de utilaje cărora trebui să le dea de lucru. Şi aşa a apărut brusc ideea construirii unui nou canal. La acea dată, Consiliul Naţional al Apelor, care era condus de o persoană de care sunt convins că aţi auzit, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a refuzat să dea avizul tehnico-economic pentru proiect, deoarece nu exista o nevoie economică pentru realizarea proiectului. Pe Ion Iliescu chestiunea asta l-a costat postul de la Consiliul Naţional al Apelor, a fost trimis la munca de jos, dar proiectul a început, pentru că dorinţa secretarului general al partidului era mult mai puternică.
Câteva elemente legate de canal, ca să vedeţi puţin dimensiunea faraonică a lui - cinci ecluze pe o lungime de 60 km. Proiectul e de fapt o amenajare a cursului inferior al Argeşului, care este un mare cărăuş de aluviuni, de ordinul a patru milioane de metri cubi pe an, care ar trebui după aceea scoşi, escavaţi, trimişi în altă parte. Trebuie ţinut cont de variaţia importantă a debitului Argeşului, cuprinsă între 10 şi 2.000 de metri cubi pe secundă la viituri, ceea ce ar presupune existenţa unui lac de acumulare în amonte de canal pentru atenuarea viiturilor, problema poluării canalului, evident, din cauza Dâmboviţei, care este încă nerezolvată.
În fine, deci cea mai binevoitoare abordare pentru acest proiect ne arată că acest canal nu este necesar pentru că din punct de vedere economic nu răspunde unor necesităţi reale, în speţă un trafic de mărfuri al cărui volum să justifice o astfel de investiţie. Trebuie să ţineţi cont că linia de cale ferată care uneşte Bucureşti cu Giurgiu nu funcţionează de peste zece ani.
În urma inundaţiilor din 2005 sau 2006, podul de la Grădiştea a fost stricat, nici astăzi nu e reparat. Dacă ar exista o astfel de nevoie economică, păi, primul lucru şi cel mai simplu ar fi să reparăm calea ferată, ca să răspundă acestei nevoi. Deci, ce să discutăm să facem şi un canal? Bine, din punct de vedere tehnic, sigur, proiectul se poate realiza dar cu costuri uriaşe pentru a da soluţii tehnice la problemele pe care le-am enumerat mai sus parţial. Pentru a înţelege însă cel mai bine nocivitatea unui astfel de proiect din punct de vedere economic, ar trebui să facem o simplă  întrebare la Ministerul Transporturilor: câte zeci de ani mai au nevoie ca să amortizeze canalul Dunăre-Marea Neagră? Şi după ce obţinem răspunsul la întrebarea asta, ne lămurim şi cu Canalul Bucureşti-Dunăre. Pentru a nu merge mai departe cu această chestiune, pe care simţeam nevoia să o abordez, pentru că am văzut-o relansată în ultima perioadă în public şi oameni care aibă idei avem destui. L-am avut eu ministru al Transporturilor pe domnul Orban, care venise cu ideea asta, acum văd că a fost relansată.
Am să mă rezum la altceva, am să mă rezum la ceea ce spuneam că ar fi Decalogul Dunării. Cele zece mari capitole, ulterior, de la zece am ajuns la 13, dar am să mă rezum acum la zece, că să nu monopolizez prea mult timp. Deci, zece propuneri de proiecte esenţiale care să răspundă unor nevoi economice evidente şi care să articulează în jurul următoarelor principii: proiectele trebuie să răspundă fie unor cerinţe de natură economică, fie socială, fie de protecţia mediului, de siguranţă fluvială, de calitatea vieţii, de cooperare transfrontalieră.
Aşadar, primul, într-o ordine care nu are o legătură directă cu valoarea economică sau socială sau de altă natură, dar aşa mi s-a părut că ar face sens - construirea sau reconstruirea porturilor dunărene. Calafatul, de exemplu, pentru a înlesni exporturile întreprinderii Ford de la Craiova, conform acordului guvernamental, atenţie, de dezvoltare a infrastructurii necesare pentru susţinerea investiţiilor. Al doilea pod, la Turnu Măgurele, care, de fapt, ştim bine că ar fi extrem de necesar pentru Dacia Renault, de data aceasta şi punctul c - porturile cerealiere.
Doi, silozuri de mare capacitate pentru agricultură în porturile dunărene pentru colectarea şi stocarea de cereale. Vedeţi avântul pe care l-a luat agricultura în ultimii ani. Datorită utilizării noilor tehnologii, datorită subvenţiilor europene, România începe să redevină o forţă în domeniul agriculturii. Trei, podurile transdunărene:
Pe primul loc acum, deci, opt ani, scriam aşa: modernizarea podului Giurgiu - Ruse - nu s-a făcut nimic, evident. Construirea podului Calafat - Vidin - s-a făcut, în sfârşit, s-a rezolvat, dar acest lucru a fost realizat, contrar opiniei unui fost ministru al transporturilor, care s-a opus construirii podului de la Calafat, pentru a face camioanele să se plimbe pe un drum mai lung în România, deci să polueze mai mult, crezând că asta e un avantaj economic. Construirea unui nou pod la Turnu Măgurele - Nicopole, pe drumul cel mai scurt intre Bucureşti şi Sofia; atenţie, Dunărea e la 136 de kilometri de Bucureşti şi la 216 de kilometri de Sofia. Punctul patru -  Centrala hidroelectrică pe Dunăre, pe amplasamentul deja cunoscut, la Turnu Măgurele; la acest proiect însă trebuie analizat, evident, raportul cost-beneficiu într-o manieră foarte serioasă şi obiectivă; De ce? Pentru că puterea instalată nu e una foarte mare, nu e comparabilă cu cea de la Porţile de Fier; aici ar fi aproximativ 400 de MW, dar care proiect s-ar realiza cu costuri enorme pentru partea românească, întrucât malul românesc este caracterizat de cote joase, ceea ce ar presupune construirea unui dig lung de câteva zeci de kilometri, cu caracteristicile unui baraj, practic. 
La punctul 5, am vorbit atunci despre renaturarea Luncii Dunarii, pentru a reda posibilitatea atenuării undelor de viitură pe cale naturală si a evita inundaţiile catastrofale, cum au fost cele din perioada 2005-2008. 
Punctul șase -  sistemul integrat de intervenţie rapidă în caz de dezastru ecologic sau inundaţii. Punctul șapte  - Staţii de epurare pentru oraşele riverane, astfel încât Dunărea să devină un râu cât mai puţin poluat şi care să permită speciilor de faună şi floră să revină în propriul habitat. Opt - Turismul în Delta Dunării, realizat după normele pe care le presupune existenţa Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării, adică ecoturism, însă care exclude turismul de masă.  Punctul nouă -  Turismul în porturile dunărene şi în zonele adiacente, care este destul de problematic. Acest proiect ar presupune printre altele revitalizarea unor localităţi decăzute astăzi, precum Băile Herculane, sau restaurarea şi punerea în valoare a siturilor arheologice care se găsesc de-a lungul Dunării. Punctul zece -  Sistem integrat de monitorizare hidrologică, pentru asigurarea siguranţei traficului fluvial şi monitorizarea parametrilor de calitate a apei fizico-chimici şi biologici, pentru prevenirea poluării.
Ce scriam în concluzii? Am să vă citez: În final, ar trebui, desigur, formulat în termeni generali un obiectiv strategic pe care România ar trebui să-l urmărească şi care să răspundă intereselor sale pe diferite planuri, dar principalul interes ar fi interesul naţional, ca să zic aşa, dacă vreți, generic.
Proiectul dunărean, aşadar, ar fi o excelentă ocazie pentru dezvoltarea durabilă a zonei de sud a ţării, caracterizată printr-o slabă dezvoltare economică, socială şi culturală şi în al doilea rând, proiectele de infrastructură ar trebui să îi permită României să demareze o dezvoltare economică dincolo de graniţe, astfel încât să dăm firmelor româneşti o posibilitate de creştere la nivel regional. Acest lucru ar permite economiei româneşti, încă incapabilă să acopere piaţa internă, să gândească la momentul când piaţa internă va ajunge la saturaţie şi va avea nevoie de expansiune, pentru a-şi asigura creşterea în continuare. Atenţie, am încheiat în felul acesta, deci, 2010, noiembrie.
Din păcate, agenda politică internă pare să îi acapareze prea mult pe actualii guvernanţi, să zicem, decidenţi, astfel încât România riscă să piardă o uriaşă ocazie de dezvoltare prin proiectul dunărean, a cărui iniţiativă, de altfel, ne aparţine. 
Dragii mei, poate nu v-aţi fi aşteptat din partea preşedintelui Senatului să vă vorbesc de lucruri tehnice, dar eu am o deformaţie, hai să îi zicem, aproape profesională, fiind inginer hidrotehnician, pot să ţin şi un discurs de genul celui pe care l-a scris domnul Negrescu, dar întrebarea este: Ce facem concret, dragilor? Vorbim de proiectul de strategie, SUERD, se ţin conferinţe, în 2010 a fost la Bucureşti Barroso, a fost conferinţa aceea nemaipomenită de lansare a Strategiei Dunării. Şi la noi discutăm foarte mult, aş fi foarte încântat, vă repet, ca un om care mi-aş dori să văd România dezvoltându-se, progresând, generând proiecte de anvergură regională, în colaborare cu vecinii noştri de la sud, cu Bulgaria, în colaborare cu vecinii un pic mai de la vest, cu Iugoslavia, sau la est, cu Moldova, cu Ucraina. Ce proiecte concrete? Barroso, după ce am lansat Strategia, a spus - vom mobiliza 100 de miliarde de euro pentru Strategia Dunării. După aia s-a răzgândit un pic şi a spus: aveţi acolo, în fondurile de coeziune şi structurale, luaţi de acolo, dar veniţi cu proiecte, să vi le aprobăm. Foarte bine! Nu trebuie neapărat o bugetare suplimentară, dacă avem proiecte şi ne putem duce cu ele ca să le facem eligibile. Asta aş vrea, această conferinţă, dincolo de evocarea cadrului în care să se desfăşoare SUERD, m-ar bucura să aibă şi o latură pragmatică, care să ne vadă în situaţia în care am lansat nişte proiecte, le urmărim şi ne gândim la altele, în aşa fel încât obiectivele pe care le-am enumerat, obiectivele strategice, vorbesc, de dezvoltare, să poată să fie atinse.
Vă mulţumesc foarte mult!