L568/2023
Propunere legislativă pentru modificarea Legii nr.129/1997 pentru ratificarea Tratatului cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina
|
| Număr de înregistrare: |
114
|
| Data de postare a opiniei: |
23.03.2023 10:09:00
|
| De la: |
Ghițescu Iulian
|
|
|
| Textul opiniei: |
În opinia mea, această inițiativă legislativă este dintr-o categorie cu mult altfel decât inițiativele cu care se umple fondul legislativ al Camerei Deputaților și al Senatului. Această inițiativă legislativă înalță actul legiferării la un nivel superior și răspunde la niște probleme foarte importante ale poporului român, pe care nimeni nu are curajul să le rezolve. De foarte mult timp, consult proiectele legislative și constat foarte des că acestea acoperă probleme minore sau creează oportunități pentru clientela și firmele de partid. Atât de multe proiecte legislative sunt, însă problemele României nu că nu se ameliorează, ba cresc și se perpetuează. Niciun proiect de lege adoptat după 1990 nu a ajutat România și românii, ba s-a devalizat țara și s-a îmbătat poporul cu iluzii, plecat în străinătate sau descumpănit în propria țară. Această inițiativă legislativă este o reparație morală și istorică pentru poporul român, pe care memoria românilor de la Fântâna Albă ne obligă să o facem. Am consultat opinia domnului A. Grigoraș de la acest proiect. Din aceasta, am înțeles cu stupoare că iluziile și reeducarea euro-atlantică susținute încă din 1990 în societatea românească au anulat patriotismul românilor și i-au făcut să își renege țara. Domnul A. Grigoraș consideră că „anexarea teritoriilor respective nu este justă”, fără a putea fi în stare să prezinte considerentele ce-l fac să considere că nu este justă. Poate că au fost îndestulătoare considerentele prezentate de cei de la televizor, fără a mai fi cazul să cântărească cu elemente de fapt și de drept pro și contra acestei inițiative din tratate și cărți. Dacă domnul A. Grigoraș nu poate susține de ce această inițiativă nu este justă sau anexarea teritoriilor românești din Ucraina nu este justă, vă rog să-mi dați mie dreptul să vă prezint motive de fapt și de drept pentru care această inițiativă este necesară și corectă. Astfel, pentru a înțelege justețea acestei inițiative, voi folosi temeiuri de fapt și de drept ale statalității teritoriilor din această inițiativă. Pe cale de consecință, ceea ce se susține în expunerea de motive este adevărat și cuprinde temeiuri de fapt și de drept adevărate. Bugeacul, Bucovina de Nord și ținutul Herța au fost recunoscute la nivel internațional pe 28 octombrie 1920, prin Tratatul de pace de la Paris, ca teritorii ale Regatului României. Societatea Națiunilor, instituție al cărui președinte între anii 1930 și 1931 a fost Nicolae Titulescu, a recunoscut sistemul Versailles, Tratatul de pace de la Paris și politica punctelor președintelui Statelor Unite ale Americii Woodrow Wilson, printre care și dreptul la autodeterminare al popoarelor. Românii, majoritari în Bucovina și Basarabia, au proclamat unirea cu Regatul României, la data de 28 noiembrie 1918 și la data de 27 martie 1918, în temeiul dreptului la autodeterminare al popoarelor. Ulterior, la data de 23 august 1939, cu denunțarea normelor Societății Națiunilor, Germania și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste au încheiat Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, prin care erau recunoscute pretențiile Uniunii Sovietice asupra Bucovinei de Nord, Basarabiei și ținutul Herța. În data de 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a dat un ultimatum României, de trei zile, pentru cedarea Bucovinei de Nord, Basarabiei și ținutului Herța Uniunii Sovietice. Astfel, în aceste zile, instituțiile românești s-au retras din aceste teritorii, pe care Uniunea Sovietică le-a ocupat și anexat în data de 28 iunie 1940. După intrarea în război alături de puterile AXEI, la 22 iunie 1941, România a eliberat și recucerit aceste teritorii, pe care avea să le piardă în aprilie 1944, când Uniunea Sovietică le-a ocupat, și la Tratatul de pace de la Paris din februarie 1947, când s-a semnat de delegația română pierderea acestor teritorii în favoarea Uniunii Sovietice. Astfel, Bucovina de Nord, Basarabia și ținutul Herța au intrat în frontierele Uniunii Sovietice, prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, nu în frontierele Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Acest fapt este înțeles din noțiunea de „frontieră sovieto-română” de la articolul 1, teza a II-a din Tratatul de pace de la Paris din 1947, ratificat de Regatul României și publicat în Monitorul Oficial al Regatului României, nr. 199 din 30 august 1947, cu invocarea directă a Uniunii Sovietice. Temeiul juridic internațional prin care Uniunea Sovietică a posedat între 1947 și 1991 teritoriile este Tratatul de pace de la Paris din 1947. Uniunii Sovietice i s-au atribuit, nu Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Uniunea Sovietică, prin Stalin, a anexat la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană Bugeacul, Basarabia și ținutul Herța după 1947, astfel că, după Tratatul de pace de la Paris din 1947, Uniunea Sovietică a anexat aceste teritorii la o parte integrantă a Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Așa s-a împosedat Ucraina cu aceste teritorii, prin decretul dictatorului Stalin. Pentru că Uniunea Sovietică a dat Ucrainei sovietice teritoriile pierdute de România, Tratatul de pace de la Paris din 1947 dintre România și Uniunea Sovietică este caduc, din moment ce titularul teritoriilor era Uniunea Sovietică. Astfel, titularul teritoriilor este Ucraina Sovietică, din 1947 în 1991, și Ucraina, din 1991 în prezent. Conform dreptului tratatelor din Convenția de la Viena din 1969, moștenitoarea Uniunii Sovietice este Federația Rusă, fapt ce face caduc Tratatul de pace de la Paris din 1947 și, de fapt, Federația Rusă nu deține teritoriile. Stalin, după 1947, a împărțit teritoriile cedate de România în trei astfel: 1. Bucovina de Nord și ținutul Herța, pe care le-a anexat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene; 2. Basarabia fără Bugeac, pe care a constituit-o în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească; 3. Bugeacul, format din județele Cahul, Bolgrad și Izmail, pe care l-a anexat la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. În altă etapă, la data de 24 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană și proclamat independența de Uniunea Sovietică și s-a constituit ca statul independent Ucraina în frontierele făcute de Stalin și de Hrușciov în 1954. Parlamentul României, ca răspuns la proclamarea independenței Ucrainei, a adoptat, la data de 28 noiembrie 1991, Declarația privind Referendumul din Ucraina din 1 decembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 243/1991, prin care s-a susținut că „este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independența sa, însă acesta nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, teritorii care nu au aparțin niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României.” După această declarație, era normal ca, la aceeași dată, să se fi inițiat un proiect legislativ prin care să se fi demarat negocierile cu Ucraina pentru retrocedarea teritoriilor românești României. Acum este mult prea multă trădare în clasa politică românească, încât acest proiect a fost inițiat abia la 32 de ani de la declarația Parlamentului României. În drept, pot fi considerate temeiuri legale pentru care Ucraina deține teritorii românești: 1. Pactul Ribbentrop-Molotov, declarat nul și neavenit de România și de Federația Rusă și nu mai poate produce efecte juridice; 2. Decretul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice din 4 noiembrie 1940, caduc, pentru că Uniunea Sovietică s-a dizolvat în 1991; 3. Tratatul de pace de la Paris din 1947, caduc și desuet, pentru că moștenitoarea Uniunii Sovietice, Federația Rusă, nu mai deține teritoriile ce au făcut obiectul tratatului; Între 24 august 1991 și 1997, Ucraina a deținut prin ocupare, fără temei, teritoriile românești și, după 1997, le deține strict în temeiul Tratatului dintre România și Ucraina din 1997, pentru care această inițiativă propune adăugiri în interesul României. Această inițiativă nu propune ca tratatul să fie modificat, însă propune ca lege de ratificare a acestuia, Legea nr. 129/1997, să folosească niște clauze juridice din însuși tratatul dintre România și Ucraina, În cazul în care Parlamentul României adoptă această inițiativă legislativă ca lege, ea poate fi opusă Ucrainei atât în temeiul tratatul, cât și în temeiul regulii pacta sunt servanda. Modificările pot opera prin adoptare de România a inițiativei, pentru că este dreptul României să le inițieze, conform articolului 27 din Tratat și i le poate opune Ucrainei în temeiul jus gentium formulat de Hugo Grotius. Astfel, este un drept al României să încunoștiințeze Ucrainei, în scris, denunțarea tratatului, conform articolului 27, teza a II-a din Tratat. Folosința acestuia este mai mult decât o reparație morală a ceea ce s-a petrecut după 1940. Cei ce nu susțin această inițiativă legislativă susțin Pactul Ribbentrop-Molotov, impus de doi dictatori, Hitler și Stalin, pentru că de la acest pact, România a cedat aceleași teritorii în 1940 și în 1947. Felicitări pentru această inițiativă. Pentru o formă mai bună a inițiativei, propun amendarea ei, conform formei de mai jos.
|
|
|
|
|