-Traducere neoficială-

 

 

Persoanele dispărute

 

 

Cea de-a 115 Adunare a Uniunii Interparlamentare,

 

(1) Profund îngrijorată şi alarmată de suferinţele continue ale familiilor persoanelor dispărute în urma unui conflict sau a unei alte situaţii de violenţă internă, precum şi de dispariţiile forţate,

 

(2) Luând în considerare faptul că problema persoanelor dispărute se încadrează atât în dreptul internaţional umanitar, cât şi în dreptul internaţional în materia drepturilor omului,

 

(3) Ghidându-se după principiile şi normele dreptului internaţional umanitar, şi, în special, cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 şi protocoalele lor adiţionale din 1977; precum şi după instrumentele de drept internaţional în materia drepturilor omului, în special Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante, Convenţia privind drepturile copilului, Declaraţia şi Programul de acţiune de la Viena, adoptate în iunie 1993, la Conferinţa mondială a drepturilor omului (A/CONF.157/23),

 

(4) Luând notă de rezoluţia “Dreptul la adevăr”, adoptată de Comisia ONU pentru drepturile omului, în 20 aprilie 2005,

 

(5) Reamintind Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor contra dispariţiilor forţate, adoptată de Adunarea Generală a ONU în rezoluţia 47/133 din 18 decembrie 1992,

 

(6) Luând în considerare rezultatele Conferinţei internaţionale a experţilor guvernamentali şi non-guvernamentali referitoare la persoanele dispărute, care a avut loc la Geneva, Elveţia, în perioada 19-21 februarie 2003,

 

(7) Notând de asemenea adoptarea, la cea de-a 28-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii, care a avut loc la Geneva, Elveţia, în perioada 2-6 decembrie 2003, a Agendei pentru acţiune umanitară şi în particular Obiectivul General nr. 1: Respectarea şi redarea demnităţii pentru persoanele dispărute în urma conflictelor armate sau în alte circumstanţe de violenţă armată, şi pentru familiile acestora,

 

(8) Luând în considerare Convenţia inter-americană privind dispariţiile forţate, adoptată în data de 9 iunie 1994, şi rezoluţiile AG/RES. 2134 (2006) referitoare la persoanele care au dispărut şi la asistenţa pentru membrii familiilor acestora, adoptate la cea de-a 35-a şi, respectiv, a 36-a Adunare Generală a Organizaţiei Statelor Americane,

 

(9) Convinsă că respectarea dreptului internaţional umanitar de către toate părţile implicate într-un conflict armat poate contribui, într-o mare măsură, la evitarea dispariţiilor forţate,

 

(10) Conştientă de necesitatea ca statele să adopte o politică naţională cuprinzătoare privind persoanele dispărute, care să înglobeze toate măsurile necesare pentru prevenirea dispariţiilor de persoane, elucidarea sorţii persoanelor dispărute, satisfacerea nevoilor familiilor celor dispăruţi, recunoaşterea faptelor şi determinarea responsabilităţilor privitoare la evenimentele care au dus la dispariţii în situaţii de conflict armat şi în alte situaţii de violenţe interne, şi în cazul dispariţiilor forţate,

 

(11) Convinsă că guvernele au responsabilitatea principală în prevenirea dispariţiilor şi stabilirea sorţii celor dispăruţi şi că acestea trebuie să-şi recunoască responsabilitatea de a aplica mecanismele, politicile şi legile necesare,

 

(12) Afirmând dreptul individual al familiilor de a şti şi de a dispune de informaţii privind soarta persoanelor apropiate, dispărute în urma unui conflict armat, a situaţiilor de violenţă internă sau de dispariţie forţată, inclusiv locul în care se găsesc aceste persoane şi, în cazul în care au decedat, circumstanţele şi cauza decesului,

 

(13) Reiterând importanţa combaterii impunităţii în prevenirea violării dreptului internaţional umanitar şi a dreptului internaţional în materia drepturilor omului,

 

(14) Reamintind că Statutul de la Roma, prin care s-a decis crearea Curţii Penale Internaţionale, adoptat în 17 iulie 1998, defineşte dispariţia forţată a persoanelor drept o crimă împotriva umanităţii atunci când este comisă în cadrul unui atac general sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, şi în cunoştinţă de cauză,

 

(15) Observând cu deosebită îngrijorare că familiile, atâta vreme cât trăiesc cu incertitudinea sorţii celor apropiaţi, sunt incapabile să îşi reconstruiască viaţa şi comunităţile, ceea ce subminează adesea relaţiile dintre comunităţi, pe parcursul mai multor generaţii,

 

(16) Prezentând tributul său numeroaselor organizaţii internaţionale, regionale sau locale - atât interguvernamentale, cât şi non-guvernamentale -, îndeosebi Mişcarea Internaţională a Crucii Roşii şi Mişcarea Semilunii Roşii care, pretutindeni în lume, fac eforturi pentru elucidarea sorţii persoanelor dispărute în urma unui conflict armat, a unei situaţii de violenţă internă sau a unei dispariţii forţate, şi pentru menţinerea şi restabilirea legăturilor familiale şi sprijinirea familiilor celor dispăruţi,

 

(17) Convinsă de rolul esenţial pe care Uniunea Interparlamentară şi parlamentele îl pot avea în rezolvarea problemei persoanelor dispărute,

 

(18) Subliniind necesitatea cooperării dintre state pentru a rezolva eficient cazurile de dispariţii, prin asistenţă reciprocă în ceea ce priveşte schimburile de informaţii, localizarea şi identificarea persoanelor dispărute şi readucerea rămăşiţelor umane,

 

1. roagă insistent toate părţile implicate în conflicte sau situaţii de violenţă internă să ia măsurile necesare pentru prevenirea dispariţiilor, în conformitate cu regulile aplicabile ale dreptului internaţional umanitar, şi roagă insistent statele să promoveze şi să apere drepturile omului în toate împrejurările, pentru a nu mai fi implicate în dispariţii forţate, şi să interzică dispariţiile forţate;

2. face apel la state să respecte regulile care protejează drepturile persoanelor, în vederea prevenirii dispariţiilor forţate şi în special invită statele care nu au semnat, ratificat sau aplicat tratatele menţionate mai sus, să facă acest lucru neîntârziat;

3. face apel la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite să adopte Convenţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, şi încurajează statele să o ratifice în cel mai scurt timp posibil după adoptare;

4. cere parlamentelor să aducă în atenţia guvernelor lor problema persoanelor dispărute, prin toate mijloacele de care dispun, în scopul adoptării unor politici naţionale cuprinzătoare pentru rezolvarea problemei persoanelor dispărute, ajutorarea familiilor victimelor şi prevenirea unor noi dispariţii;

 

            Aceste politici ar trebui să implice:

 

1. adoptarea şi punerea în aplicare a unei legislaţii naţionale privind persoanele dispărute, însoţite de măsurile regulamentare şi administrative necesare, care să acopere cu precădere aspectele următoare:

   • recunoaşterea dreptului de a şti al familiilor şi, prin urmare, a dreptului lor de a fi informate despre soarta persoanelor apropiate;

   • recunoaşterea unui statut juridic pentru persoanele dispărute, conform unor reguli standardizate precum cele propuse de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii în Recomandările pentru elaborarea unei legislaţii naţionale privind persoanele dispărute şi familiile acestora;

   • criminalizarea, în legislaţia penală naţională, a încălcării normelor de drept internaţional umanitar şi a normelor de drept internaţional în materia drepturilor omului, aplicabilă dispariţiilor, îndeosebi criminalizarea dispariţiilor forţate;

   • stabilirea unui mecanism de investigare şi urmărire în justiţie, pentru garantarea punerii în aplicare a legislaţiei penale sus menţionate;

   • recunoaşterea drepturilor familiilor celor dispăruţi, pe perioada în care cei apropiaţi lipsesc, acordându-se o atenţie specială persoanelor vulnerabile;

   • implementarea unor măsuri care să garanteze că toate persoanele, mai ales minorii şi alte persoane vulnerabile, dispun de mijloace de identificare personală;

   • implementarea unor măsuri care să garanteze că membrii forţelor armate şi de securitate dispun de mijloace de identificare personală, cel puţin de o plăcuţă de identificare, şi că aceste mijloace de identificare sunt obligatorii şi se utilizează în mod corect;

   • dreptul de a face schimb de informaţii familiale în orice situaţie;

   • în cazul special al persoanelor private de libertate, aplicarea unor măsuri care să garanteze că informaţiile privind capturarea sau arestarea acestor persoane, adresa şi starea lor de sănătate, sunt comunicate familiilor, avocaţilor, autorităţile consulare sau oricărei persoane având un interes legitim; precum şi menţinerea contactului cu aceste persoane;

   • implementarea unor măsuri pentru a se asigura că eliberarea acestor persoane este verificabilă, că securitatea lor este garantată şi că familiile sau persoanele desemnate de respectivele persoane sunt notificate în mod corespunzător;

   • dreptul de a fi înregistrat şi deţinut într-o facilitate recunoscută oficial;

   • protecţia persoanelor contra riscurilor de dispariţie, în special a persoanelor private de libertate, prin autorizarea vizitelor de inspecţie regulate, independente, neanunţate şi fără restricţie, de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau de către o altă organizaţie independentă, naţională sau internaţională;

   • înfiinţarea unui Birou naţional de informaţii care să centralizeze şi să comunice informaţii privind persoanele rănite, bolnave şi naufragiate, precum şi persoanele private de libertate şi decedate, cu respectarea normelor juridice şi etice privind protecţia datelor personale, inclusiv a informaţiilor medicale şi genetice;

   • identificarea şi manevrarea adecvată a rămăşiţelor umane;

   • imprescriptibilitatea infracţiunilor de dispariţie forţată a persoanelor, de răpire a minorilor şi de suprimare a identităţii, atunci când aceste delicte sunt comise de organele de stat sau cu acordul, cu protecţia şi cu asentimentul statului, precum şi a oricăror alte crime considerate drept crime împotriva umanităţii;

   • imposibilitatea graţierii, amnistierii sau a luării de măsuri politice similare pentru încetarea urmăririi penale sau a sancţiunilor penale pentru infracţiunile vizate mai sus;

   • imposibilitatea de a ocupa funcţii oficiale când, cu avizul autorităţii constituţionale sau legale competente, acuzatul este considerat autor al infracţiunilor vizate mai sus;

   • dreptul minorilor de a-şi cunoaşte adevărata identitate, în cazul separării lor ilegale de părinţi şi rude;

   • protecţia martorilor în cazurile de dispariţii, precum şi a familiilor acestora.

 

2. implementarea unor mecanisme naţionale de aplicare şi de coordonare, mai ales prin intermediul comisiilor naţionale de implementare a dreptului internaţional umanitar;

3. examinarea şi reglementarea sistematică a problemei persoanelor dispărute la sfârşitul unui conflict, în cadrul unui proces care să urmărească instaurarea şi menţinerea unei păci durabile şi aplicarea, ori de câte ori este cazul, a unor mecanisme naţionale adecvate, independente şi imparţiale, judiciare şi non-judiciare, în scopul clarificării sorţii persoanelor dispărute şi al satisfacerii nevoilor familiilor şi comunităţilor;

4. înfiinţarea unor organisme parlamentare competente, de drept internaţional umanitar, pentru a urmări, printre altele, chestiunea persoanelor dispărute;

5. pregătirea adecvată a agenţilor de stat în domeniile dreptului internaţional umanitar şi al dreptului internaţional al drepturilor omului, precum şi cu privire la legislaţia naţională privind persoanele dispărute şi punerea ei în aplicare;

6. alocarea fondurilor necesare.

 

5. roagă statele să prevadă sancţiuni pentru distrugerea sau deţinerea ilegală de informaţii privind persoanele dispărute, definind în mod expres cazurile de exceptare de la reguli;

6. cere statelor să-şi extindă politicile naţionale şi sfera de aplicare a acestora la alte contexte de dispariţie, pentru a asigura, în toate situaţiile, aceeaşi protecţie persoanelor dispărute şi familiilor acestora;

7. invită parlamentele, în cadrul elaborării şi aplicării acestor politici, să încurajeze autorităţile naţionale competente să recurgă la expertiza organizaţiilor care se ocupă de problemele persoanelor dispărute, îndeosebi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;

8. invită statele să coopereze pe plan internaţional pentru a rezolva în mod eficient cazurile de dispariţii, prin ajutor reciproc în realizarea schimburilor de informaţii, asistenţa acordată victimelor, localizarea şi identificarea persoanelor dispărute, exhumarea, identificarea şi returnarea rămăşiţelor umane, şi preconizează crearea unei baze internaţionale de date în acest scop;

9. invită parlamentele să susţină activitatea Grupului de lucru al Naţiunilor Unite privind dispariţiile forţate sau involuntare şi să încurajeze statele să accepte cererile de vizite din partea Grupului;

10. încurajează parlamentele să ia legătura cu societatea lor naţională a Mişcării Internaţionale a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii, pentru a cunoaşte şi susţine mai bine activităţile acestora în favoarea persoanelor dispărute şi a familiilor acestora;

11. invită parlamentele să coopereze prin schimburi de informaţii, experienţe şi expertiză cu privire la acţiunile parlamentare vizând asigurarea aplicării acestei rezoluţii;

12. cere Uniunii Interparlamentare să menţină această problemă pe agenda sa, prin intermediul Comitetului pentru promovarea dreptului internaţional umanitar, fără a se limita la dispariţiile determinate de conflictele armate sau de situaţii de violenţă internă;

13. invită UIP să realizeze, în cel mai scurt timp, un ghid de informare pentru parlamentari privind problematica persoanelor dispărute;

14. încurajează UIP să stabilească un sistem de anunţuri de donaţii la nivel parlamentar, în vederea sprijinirii şi finanţării traducerii, într-un număr cât mai mare de limbi, a acestui ghid.