SCOP, COMPOZIŢIE, STRUCTURĂ FUNCŢIONALĂ

Consiliul Europei este cea mai veche organizaţie interguvernamentală şi interparlamentară europeană. Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiţia ca el să accepte principiul supremaţiei legii. De asemenea, el trebuie să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa se poate bucura de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale. Consiliul Europei urmăreşte în mod deosebit: protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului; favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei; căutarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă societăţile europene; dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale.

SCOP

Obiectivele principale ale Consiliului Europei sunt reflectate, în primul rând, în preambulul statutului acceptat de toate statele membre. Într-o configurare sistematică, acestea şi-au găsit următoarea exprimare:

- convingerea statelor membre că edificarea păcii “bazată pe justiţie şi cooperare internaţională” reprezintă un interes vital pentru salvgardarea societăţii umane şi civilizaţiei;

-  reafirmarea ataşamentului părţilor pentru valorile spirituale şi morale care constituie patrimoniul comun al popoarelor lor şi care reprezintă “sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii politice şi a statului de drept, principii care formează baza oricărei democraţii autentice”;

-   convingerea lor că protejarea şi triumful acestui ideal, precum şi favorizarea progresului economic şi social impun o “unitate mai strânsă între ţările europene” însufleţite de aceleaşi sentimente;

-   concluzia că, pentru a răspunde acestei necesităţi şi aspiraţiilor profunde ale popoarelor lor, este important să se creeze “un organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai strânsă”.

Călăuzite de ansamblul convingerilor şi considerentelor evocate, părţile contractante au hotărât să înfiinţeze un Consiliu al Europei, format dintr-un comitet al reprezentanţilor guvernelor şi o adunare consultativă.

În concordanţă cu premizele principiale evocate mai sus, Capitolul I din Statut este consacrat definirii scopului Consiliului Europei. Acesta este sintetizat într-un singur articol (art.1), având următoarea redactare:

“ a)  Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate  între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.

b) Acest scop va fi promovat prin organele Consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

c) Participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea acestora în cadrul O.N.U. şi a altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care ele sunt părţi.

d) Chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa Consiliului Europei.

Prevederile primului paragraf, singurele care se referă în mod explicit la scopul Organizaţiei, se cer corelate cu stipulaţiile preambulare ale Statutului şi cu dispoziţiile unei serii impresionante de instrumente internaţionale elaborate de Consiliul Europei, dintre care se detaşează ca importanţă Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Deşi este esenţialmente un text care vizează metodele, cel de-al doilea paragraf este concludent pentru sfera de competenţe şi domeniile principale ale activităţilor Consiliului Europei. În acelaşi timp, accentul este pus în mod evident pe apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale – element central în preocupările Consiliului.

Cel de-al treilea paragraf se cere plasat în categoria clauzelor uzuale în materie de participare a statelor la diverse organizaţii internaţionale ale căror obiective se află în raporturi de perfectă compatibilitate.

În fine, prevederile celui de-al patrulea paragraf evidenţiază, pe de o parte, o restricţie evidentă (problemele privind apărarea naţională nu fac obiectul activităţilor Consiliului Europei), iar pe de altă parte, subliniază caracterul politic al Organizaţiei. Prin aceasta, membrii fondatori au dorit să facă o distincţie clară între Consiliul Europei şi alte două organizaţii, cu profil politic şi de securitate, existente la data apariţiei pe scena europeană a Consiliului – Uniunea Europei Occidentale (UEO) şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Faptul că problemele de factură tehnică şi militară sunt excluse din competenţa Consiliului nu împiedică, totuşi, examinarea aspectelor politice ale apărării, în cadrul Adunării Parlamentare.

După cum s-a putut vedea din această succintă prezentare, aria de competenţe şi responsabilităţi a Consiliului Europei este foarte întinsă, Organizaţia având o vocaţie pluralistă. Cu excepţia chestiunilor militare, Programul ei cuprinde: drepturile omului, media, cooperarea juridică, coeziunea socială, educaţia, cultura, patrimoniul, sportul, tineretul, democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră, protecţia mediului şi amenajarea teritorială.

STRUCTURĂ

Capitolul II al statutului (articolele 2 până la 9) tratează compoziţia Consiliului, mai exact gama complexă de aspecte şi implicaţii ale calităţii de membru al Organizaţiei.

Fiind vorba de o instituţie interguvernamentală, decurge în mod logic că numai statele sunt îndrituite să aibă (să dobândească) calitatea de membru al Consiliului. Din delimitarea geografică precisă – Europa – derivă cealaltă consecinţă importantă (evident limitativă) şi anume că această calitate poate fi deţinută doar de statele europene cu respectarea condiţiilor stabilite prin Statut.

“Membrii Consiliului Europei sunt părţile la acest Statut”, precizează art.2. Cele 10 state semnatare ale Statutului – Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia – pot fi considerate drept “membrii iniţiali”, cu toate că în statut nu vom întâlni o astfel de categorisire. În statut nu se face vorbire nici despre “membrii fondatori”, formulă întâlnită în cazul altor organizaţii internaţionale. Se cere, de asemenea, precizat că membrii iniţiali (în accepţia de mai sus) nu beneficiază de un tratament diferenţiat, sub raportul drepturilor şi obligaţiilor, în comparaţie cu statele admise ulterior în Organizaţie.

Unui număr de 4 state li s-a acordat statutul de observator pe lângă Consiliul Europei – SUA (10 ianuarie 1996), Canada (29 mai 1996), Japonia (21 noiembrie 1996) şi Mexic (7 decembrie 1999).

Angajamentele asumate de statele membre.

În termenii art.3, fiecare membru al Consiliului “trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sun jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”. Se poate afirma că aceasta este principala obligaţie revenind statelor membre, în privinţa principiilor ce se cer respectate. Ea se corelează perfect cu a doua obligaţie importantă decurgând din paragraful 2 al aceluiaşi articol, şi anume angajamentul fiecărui membru de a colabora, “sincer şi efectiv”, la realizarea scopului Consiliului Europei, astfel cum este definit acesta în Capitolul I.

Distincte de această primă categorie de angajamente, care sunt prevăzute expresis verbis în statut, mai există încă două categorii de angajamente care revin statelor membre. Unele, foarte numeroase şi deosebit de însemnate, decurg din convenţiile Consiliului Europei acceptate de state în virtutea calităţii de membre ale Organizaţiei. O a treia categorie este formată din aşa numitele “angajamente individualizate”, asumate de statele nou admise în Consiliu în timpul negocierilor de aderare. De exemplu, angajamentele – adesea programatice – de a semna şi ratifica într-un interval de timp determinat unele din instrumentele juridice fundamentale ale Consiliului Europei (Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia pentru prevenirea torturii, Carta europeană a autonomiei locale etc), sau angajamentele referitoare la efectuarea unor reforme, adoptarea unor legi ori modificarea unora din ele, în vederea armonizării lor cu standardele Consiliului Europei.

Categoria “angajamentelor individualizate” a înregistrat o extensiune notabilă în special după 1989, în procesul complex de admitere în Organizaţie a tinerelor democraţii din Europa centrală şi de est.

Monitorizarea îndeplinirii angajamentelor.

În cadrul Consiliului Europei s-a dezvoltat, de-a lungul anilor, un sistem complex de monitorizare a modului în care statele membre îşi respectă angajamentele asumate, constând atât din proceduri judiciare cât şi nejudiciare.

a)      Procedura judiciară a fost stabilită de Convenţia europeană a drepturilor omului. Această procedură a fost substanţial modificată prin intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (1 noiembrie 1998) şi crearea unei Curţi europene unice, funcţionând pe o bază parmanentă.

b)      Alte convenţii ale Consiliului Europei din domeniul drepturilor omului conţin, la rândul lor, prevederi referitoare la monitorizarea modului în care părţile contractante îşi îndeplinesc angajamentele. În unele cazuri (Convenţia socială europeană, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale) procedurile recurg în principal la numirea unor experţi independenţi.

c)      Altă formă de monitorizare constă în responsabilitatea comisiilor permanente ale Consiliului Europei, cum sunt Comisia permanentă pentru drepturile omului, Comisia europeană pentru cooperarea juridică ş.a., care examinează periodic aplicarea de către părţile contractante a diferitelor instrumente internaţionale elaborate sub auspiciile Consiliului. Comisiile pot recurge la serviciile unor experţi independenţi ale căror rapoarte sunt date uneori publicităţii.

d)      Procedurile de monitorizare au dobândit o dimensiune nouă începând cu anul 1993, accentul fiind pus în deosebi pe aspectele politice (îndeplinirea standardelor obligatorii). În acţiunea de monitorizare sunt implicate direct Comitetul Miniştrilor, Adunarea Parlamentară, Secretariatul şi Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale.

Dacă, iniţial, acest gen de monitorizare se limita la statele membre din Europa centrală şi de est, noi admise în Organizaţie (Decizia nr. 488/1993 a Adunării Parlamentare), ulterior el s-a extins la totalitatea statelor membre.

“Declaraţia de la Viena” adoptată de reuniunea la vârf la 9 octombrie 1993 a jucat un rol esenţial în această privinţă, şefii de stat şi de guvern declarându-se “hotărâţi să asigure respectarea deplină a angajamentelor acceptate de toate statele membre în cadrul Consiliului Europei”.

(1). În aplicarea paragrafului citat din Declaraţia de la Viena, Comitetul Miniştrilor a adoptat, la 10 noiembrie 1994, “Declaraţia cu privire la îndeplinirea angajamentelor acceptate de statele membre ale Consiliului Europei”.

După ce subliniază, în preambul, importanţa observării depline, de către fiecare stat membru, a obligaţiilor asumate, Declaraţia conţine, în partea operativă, o hotărâre în 5 puncte, pe baza căreia a fost pus la punct un întreg mecanism de monitorizare de către forul executiv al Consiliului.

Potrivit prevederilor de la pct. 1, “Comitetul Miniştrilor va examina problemele respectării angajamentelor privind situaţia democraţiei, drepturilor omului şi a statului de drept în orice stat membru care îi vor fi supuse atenţiei:

-         de statele membre,

-         de Secretarul General sau

-         pe baza unei recomandări din partea Adunării Parlamentare”.

În cadrul unei asemenea examinări, Comitetul Miniştrilor va ţine seama de orice informaţie pertinentă provenind din diferite surse, cum ar fi Adunarea Parlamentară şi CSCE (OSCE).

În cazul în care va fi necesară o acţiune specifică, Comitetul Miniştrilor poate decide: să ceară Secretarului General să stabilească contacte, să strângă informaţii sau să-şi dea avizul; să emită o opinie sau recomandare; să facă o comunicare Adunării Parlamentare; să “adopte orice altă decizie în cadrul competenţelor sale statutare” (pct.4 din Declaraţie).

(2). La nivelul Adunării Parlamentare, prima care a iniţiat o procedură de monitorizare în iunie 1993 (Decizia nr. 488/1993), au avut loc evoluţii semnificative, în sensul aplicării acţiunii de monitorizare a tuturor membrilor Organizaţiei, fără excepţie (Decizia nr. 500 din aprilie 1995). Prin Rezoluţia sa nr. 1115, din ianuarie 1997, procedura de monitorizare, aplicată din aprilie 1997, vizează îndeplinirea obligaţiilor asumate de statele membre în termenii Statutului Consiliului Europei, ai Convenţiei europene a drepturilor omului şi ai tuturor celorlalte convenţii ale Consiliului la care au aderat, precum şi onorarea angajamentelor acceptate de autorităţile statelor membre cu ocazia admiterii în Consiliul Europei. În plan instituţional, Adunarea Parlamentară a înfiinţat o Comisie de monitorizare, organ a cărei activitate are o pondere însemnată în activităţile de ansamblu ale Adunării.

(3). Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa are, de asemenea, un mecanism propriu de monitorizare politică. Congresul a fost abilitat, prin Rezoluţia statutară (94) 3 din 14 ianuarie 1994 a Comitetului Miniştrilor să stabilească un sistem care să supravegheze modul de îndeplinire de către partea contractantă a prevederilor Cartei europene a autonomiei locale. Pe acest temei Congresul a adoptat propriile sale proceduri de monitorizare.

(4). Secretarului General i-au fost încredinţate, de asemenea, de către Comitetul Miniştrilor o serie de sarcini specifice în materie de monitorizare. Astfel, conform Declaraţiei din 10 noiembrie 1994, amintite mai înainte, Secretarul General poate supune atenţiei Comitetului Miniştrilor o problemă privind modul de îndeplinire a angajamentelor sau poate fi solicitat de acesta să stabilească contacte, să strângă informaţii sau să emită avize relative la asemenea chestiuni. Pentru a ajuta Secretarul General să se achite de astfel de sarcini, în cadrul Secretariatului a fost creată o unitate de monitorizare, în august 1996. Ea se află în subordinea directă a Secretarului General.

Admiterea de noi membri

Această chestiune şi procedura de urmat fac obiectul art. 4 din Statut. Articolul respectiv stipulează că orice stat european, “considerat ca fiind capabil de a se conforma prevederilor art. 3 şi având voinţa de a le realiza”, poate fi “invitat” de Comitetul Miniştrilor să devină membru al Consiliului. Statul astfel invitat va deveni membru în momentul depunerii la Secretarul General a instrumentului de aderare la Statut. Distinct de calitatea de membru, statutul prevede, la art. 5, şi posibilitatea invitării unor state europene, “în circumstanţe speciale”, să devină membri asociaţi ai Consiliului Europei. Un membru asociat - se precizează în acelaşi articol – este îndreptăţit să fie reprezentat numai în Adunarea Consultativă (Adunarea Parlamentară). În fine, conform prevederilor celui de-al doilea paragraf al articolului 5, “Termenul de membru folosit în acest Statut se referă şi la membrii asociaţi, cu excepţia cazurilor când este folosit în legătură cu reprezentarea în Comitetul Miniştrilor’ (din care aceştia nu fac parte).

Din textele articolelor 4 şi 5 rezultă clar că aprecierea privind capacitatea noilor condiţii de a se conforma prevederilor statutare înscrise în articolul 3 şi voinţa lor de a le aplica este o prerogativă exclusivă şi discreţionară a Comitetului Miniştrilor.

În practică, necesităţi stringente de ordin politic aveau să determine o schimbare majoră în ceea ce priveşte procedurile de admitere în Consiliul Europei, fie că este vorba de membri sau de membri asociaţi.

Concret, contextul a fost creat de chestiunea admiterii Germaniei în Consiliu (ca şi a Austriei şi Sarrului), ridicată la 12 august 1949 de Winston Churchill. Acesta declara atunci, în Adunarea Consultativă: “O Europă unită nu poate trăi fără concursul şi puterea Germaniei… Unul din motivele cele mai practice care au dus la formarea Adunării europene era că această instituţie oferea un mijloc eficace, şi poate singurul mijloc eficace imediat, de a asocia democraţiilor occidentale o Germanie liberă şi democratică”.

În urma dezbaterii astfel angajate, Adunarea a solicitat Comitetul Miniştrilor să examineze problema admiterii de noi membri şi de membri asociaţi şi să o înscrie pe ordinea de zi a viitoarei sesiuni a Adunării. Concomitent cu această solicitare, Adunarea a recomandat ca procedura de admitere să fie modificată, în sensul ca prerogativa de a adresa invitaţii, conferită de Statut în exclusivitate Comitetului Miniştrilor, să nu fie executată decât cu aprobarea prealabilă a Adunării Consultative. Recomandarea a fost examinată de Comitetul Miniştrilor la cea de-a doua sesiune a sa în noiembrie 1949. Acesta a fost de acord să consulte comisia permanentă a Adunării în legătură cu orice propunere de admitere de noi membri sau membri asociaţi, fără a se proceda la o amendare a Statutului. Ulterior, Adunarea Parlamentară avea să joace un rol esenţial în chestiunea admiterii de noi membri, în deosebi în ceea ce priveşte primirea ţărilor din Europa centrală şi de est în Organizaţie. Între timp rolul Adunării Parlamentare în privinţa admiterii de noi membri şi membri asociaţi şi-a găsit consacrarea juridică prin Rezoluţia statutară 51 (30) a Comitetului Miniştrilor.

Retragerea din Organizaţie, suspendarea drepturilor şi încetarea calităţii de membru

Retragerea din Consiliu este un drept suveran al fiecărui stat membru. În acest sens, conform articolului 7 din Statut, membrul care doreşte să se retragă din Organizaţie trebuie să adreseze o notificare oficială Secretarului General în legătură cu intenţia sa. Retragerea devine efectivă la sfârşitul anului financiar în care s-a făcut notificarea, dacă aceasta s-a făcut în timpul primelor 9 luni ale anului financiar. În cazul în care notificarea s-a făcut în ultimele 3 luni ale anului financiar, ea devine efectivă la sfârşitul viitorului an financiar.

Spre deosebire de retragere, suspendarea şi retragerea calităţii de membru reprezintă sancţiuni aplicate unui stat membru, în anumite condiţii. Ambele aspecte sunt reglementate de articolul 8 din Statut. Astfel, oricărui membru al Organizaţiei, care a încălcat în mod grav prevederile articolului 3, îi pot fi suspendate drepturile de reprezentare. Mai mult, Comitetul Miniştrilor îi poate cere să se retragă din Consiliu, în conformitate cu articolul 7 (în acest caz retragerea apare ca o sancţiune). “Dacă membrul în cauză nu se conformează acestei cereri, Comitetul poate să decidă încetarea calităţii de membru al Consiliului de la data pe care Comitetul o hotărăşte”.

Potrivit articolului 9 din Statut, Comitetul Miniştrilor poate adopta măsura de suspendare a dreptului de reprezentare în Comitet şi în Adunarea Parlamentară a unui stat membru pe perioada în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile financiare.

Este cazul să subliniem că, în termenul Rezoluţiei statutare 51 (30), înainte de a decide să invite un stat membru să se retragă din Consiliu, în aplicarea articolului 13 din Statut, Comitetul Miniştrilor trebuie să consulte Adunarea Parlamentară în legătură cu această intenţie a sa. Consultările şi coordonarea în chestiuni de genul celor menţionate în cele ce preced au loc în Comitetul mixt al Consiliului Europei, care funcţionează în virtutea Rezoluţiei statutare 51 (30).

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ

Sistemul organismelor Consiliului Europei

Potrivit articolului 10 al Statutului, organele Consiliului Europei sunt Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă. Cele două organe sunt asistate de Secretariatul Organizaţiei. Prin decizia Comisiei Permanente a Adunării Consultative din iulie 1974, s-a convenit ca aceasta să fie denumită Adunarea Parlamentară, ca reflectând mai bine structura şi natura activităţii sale.

La 14 aprilie 1994 Comitetul Miniştrilor a adoptat Rezoluţia statutară 94 (3), prin care a luat fiinţă Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CLRAE), organ important al Consiliului având însă un caracter consultativ.

Comitetul Miniştrilor

În conformitate cu articolul 13 al Statutului, Comitetul Miniştrilor este organul competent să acţioneze în numele Consiliului Europei.

Fiecare stat membru este reprezentat în Comitetul Miniştrilor de către ministrul afacerilor externe, care dispune de un vot. În cazul în care acesta nu este în măsură să participe la lucrările Comitetului, el poate fi reprezentat de un supleant, care trebuie să fie, în măsura posibilului, un membru al guvernului.

Comitetul Miniştrilor examinează, pe baza unei recomandări a Adunării Parlamentare sau din proprie iniţiativă, măsurile de natură să realizeze scopul Consiliului Europei, inclusiv încheierea de convenţii şi acorduri şi adoptarea de către guverne a unei politici comune faţă de anumite probleme.

Concluziile Comitetului Miniştrilor pot, dacă este cazul, îmbrăca forma unor recomandări către guvernele statelor membre, care pot fi invitate să informeze asupra măsurilor adoptate în aplicarea acestor recomandări.

Cu excepţia prerogativelor specifice Adunării Parlamentare, definite prin Statut, Comitetul Miniştrilor decide cu efect obligatoriu, asupra oricărei probleme referitoare la organizarea şi aranjamentele interne ale Consiliului Europei. În acest scop, el aprobă reglementările financiare şi administrative necesare.

În activitatea sa, Comitetul Miniştrilor se sprijină pe comitete şi comisii cu caracter consultativ sau tehnic.

Adunarea Parlamentară

Adunarea Parlamentară este organul deliberativ al Consiliului Europei. Ea discută probleme care, conform Statutului, intră în competenţa sa şi prezintă concluziile sale Comitetului Miniştrilor sub formă de recomandări.

Adunarea Parlamentară poate delibera şi formula recomandări cu privire la orice problemă care ţine de scopul şi atribuţiunile Consiliului Europei sau care îi este supusă pentru aviz de către Comitetul Miniştrilor.

Adunarea este formată din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale ale statelor membre, mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei bugetare ale statului respectiv.

În activitatea sa, Adunarea Parlamentară se sprijină pe activitatea comitetelor şi comisiilor de specialitate create de aceasta.

Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CLRAE)

Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa a luat fiinţă prin Rezoluţia statutară 94 (3) din 14 ianuarie 1994, adoptată de Comitetul Miniştrilor ca urmare a hotărârii reuniunii la nivel înalt a Consiliului Europei de la Viena, din 8-9 octombrie 1993. La această întâlnire, şefii de stat sau de guvern au aprobat în principiu “crearea unui organism consultativ reprezentând cu adevărat atât colectivităţile locale cât şi colectivităţile regionale din Europa”, menit să înlocuiască Conferinţa permanentă a puterilor locale şi regionale din Europa, care exista pe o bază ad-hoc din 1957 şi ca instituţie permanentă din 1961.

Congresul constituie, în structura Consiliului Europei, organismul reprezentativ al colectivităţilor locale şi regionale din statele membre ale Organizaţiei.

Odată cu decizia de instituire a Congresului, Comitetul Miniştrilor a adoptat şi Carta acestuia. Prima sesiune a Congresului a avut loc în perioada 31 mai – 3 iunie 1994 la Strasbourg.

În raport cu fosta Conferinţă a puterilor locale şi regionale din Europa, principala schimbare constă în aceea că atribuţiunile Congresului sunt exercitate cu concursul a două camere, una reprezentând autorităţile locale (Camera puterilor locale), cealaltă – autorităţile regionale (Camera puterilor regionale).

Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale se întruneşte anual într-o sesiune de o săptămână la Strasbourg, în afară de cazul când acesta şi Comitetul Miniştrilor ar decide, de comun acord, ţinerea sesiunii într-un alt oraş.

Congresul îşi desfăşoară activitatea în cele două camere, precum şi în birou, Comisia permanentă şi grupuri de lucru ad-hoc.

Secretariatul

Deşi este prevăzut expres în articolul 10 al Statutului, Secretariatul nu face parte din categoria organelor chemate să definească politica şi programele Consiliului Europei. Rolul său, deosebit de important în sine, este esenţialmente de natură tehnică şi administrativă.

            Secretariatul este compus din Secretarul General, un Secretar General adjunct şi personalul necesar. Secretarul General şi Secretarul General adjunct sunt numiţi de Adunarea Parlamentară, la recomandarea Comitetului Miniştrilor.

            Activitatea Secretariatului este organizată pe compartimente corespunzătoare principalelor domenii de activitate ale Consiliului Europei: probleme politice, probleme sociale şi economice, învăţământ, cultură şi sport, tineret, mediu şi autorităţi locale, probleme juridice, drepturile omului.

Grefa Adunării Parlamentare este parte integrantă a Secretariatului.

Conferinţele ministeriale de specialitate

Sub auspiciile Consiliului Europei se întrunesc periodic conferinţe ale miniştrilor specializaţi în diferite domenii care ţin de aria de preocupări ale Organizaţiei (ai justiţiei, educaţiei, familiei, sănătăţii, mediului, autorităţilor locale, migraţiei, egalităţii între femei şi bărbaţi, muncii, mass media, culturii, sportului, tineretului etc). Iniţiate din considerente practice, conferinţele au fost concepute ca un mijloc de promovare a obiectivelor urmărite de activităţile interguvernamentale ale Consiliului Europei în domeniile de competenţă respective.

Conferinţele analizează problemele sectoriale majore, facilitează contactele permanente între ministerele de profil din statele membre, elaborează proiecte de cooperare şi propune activităţi pentru programul de lucru al Consiliului Europei. Utilitatea acestor conferinţe a fost subliniată în mai multe rânduri de către Comitetul Miniştrilor, cu atât mai mult cu cât pregătirea şi concluziile lor sunt integrate structural în activităţile şi procedurile Consiliului Europei. Participarea efectivă la aceste conferinţe ale miniştrilor, care răspund de sectoare specifice ale activităţii guvernamentale, şi integrarea conferinţelor amintite în dispozitivul cooperării interguvernamentale a Consiliului Europei sunt de natură să îmbogăţească considerabil substanţa acestei cooperări. Aceste conferinţe permit, totodată, concentrarea activităţilor Consiliului Europei asupra unor probleme de interes imediat sau prioritar pentru statele membre.

Organele mandatate prin Statut să acţioneze pentru înfăptuirea obiectivelor Organizaţiei, laolaltă cu numeroasele structuri subsidiare, permanente sau ad-hoc, instituite de ele, cărora li se adaugă diverse reuniuni de specialitate, seminarii, colocvii, mese rotunde etc., alcătuiesc mecanismul de o mare complexitate al Consiliului Europei.

Material extras din Manualul Consiliului Europei, redactat de Biroul CE la Bucureşti